Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2013


În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh; Amin !

În această duminică am ascultat la Sf. Liturghie următoarea Evanghelie: „Doi oameni s-au suit la tempu să se roage. Unul era fariseu, iar celălalt vameș. Fariseul stând în față se ruga astfel: Dumnezeule îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepți, necredincioși în căsătorie sau ca și vameșul acesta. Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte agonisesc. Iar vameșul, de departe nu voia nici ochii să-și ridice către cer ci-și bătea pieptul și zicea: Dumnezeule milostiv fii mie păcătosul.” Aceasta este o parabolă spusă de Mântuitorul Hristos care o încheie zicând: „Adevărat zic vouă că acesta s-a întors mai îndreptat la casa lui decât acela.”

Mântuitorul a spus această parabolă vrând să luăm aminte la primul păcat capital și anume păcatul mândriei despre care vreau să vorbesc astăzi câteva cuvinte.

Mândria este primul păcat capital și începutul tuturor răutăților din lume. Din mândrie Lucifer a căzut din cer pentru că a vrut să fie asemeni lui Dumnezeu.

Mândria este încrederea prea mare a omului în puterile sale și în calitățile ce și le atribuie ca fiind merite proprii, deși acestea sunt daruri de la Dumnezeu. După Lucifer, Adam a pierdut raiul tot din mândrie pentru că și el a vrut să fie asemeni lui Dumnezeu.

Cuviosul Dorotei împarte păcatul mândriei în două părți; mândrie trupească și mândrie sufletească.

Mândria trupească este atunci când ne considerăm frumoși, înțelepți, bogați, puternici, iar mândria sufletească este atunci când ne socotim buni, cinstiți, rugători, evlavioși, cu un cuvânt mai bun decât semenii noștrii. Așa se socotea fariseul din evanghelia de azi. El venea la templu nu ca să-L laude pe Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine. El nu cere iertare pentru păcatele lui, ci judecă păcatele și slăbiciunile altora. De aici trebuie să înțelegem că atunci când venim la sfânta biserică venim să-L lăudăm pe Dumnezeu și să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre. Nu trebuie să ne gândim la păcatele celor din jur, pentru că noi nu cunoaștem adâncul inimii lui. Când venim la sfânta biserică, nu trebuie să umplem de sfaturi pe altul care vine mai rar, sau poate vine pentru prima dată, pentru că îl intimidăm și nu mai vine și atunci suntem cauza unei greșeli.

Dând sfaturi multe unuia care vine mai rar la biserică noi cădem în păcatul mândriei. Avem impresia despre noi că suntem mai deștepți, că venim mai des la biserică și acest lucru ne-ar îndreptății să-l hărțuim pe cel de lângă noi cu sfaturi, când să se închine, când să stea în genunchi, pe unde să meargă prin biserică și în felul acesta omul iese transpirat din biserică poate cu gândul să nu mai vină. Cine nu lasă în pace pe cel de lângă el când vine la biserică face un mare păcat. Când intră cineva pe ușa bisericii, nici nu trebuie să întoarcem capul spre ușă.

Un sfânt părinte dorea să se călugărească la o mânăstire dar nu știa la care. Atunci a luat o foaie de tablă și când intra într-o biserică bătea cu pumnul în ea. Călugării care erau în biserică se uitau la ușă să vadă ce se întâmplă. Atunci omul nostru ieșea din biserică, mergea la alta și făcea la fel. Până când mergând într-o mânăstire a bătut cu pumnul în foaia de tablă, dar nimeni nu a întors capul spre ușă și în acea mânăstire a rămas.

Trebuie să înțelegem că rugăciunea este un act personal, este o convorbire cu Dumnezeu. Fariseul din evanghelia de astăzi venea des la templu, se ruga, dădea zeciuială sau de pomană cum am zice noi azi, dar și-a pierdut sufletul pentru că era mândru. În rugăciunea lui osândea pe fratele său. Acesta este începutul răutății și al dușmăniei.

Opusul mândriei este smerenia. Ce înseamnă acest cuvânt? Un om smerit este acela care are o atitudine de bunăcuviință, binevoitoare și de supunere în fața puterii lui Dumnezeu. Cuvintele simple „Dumnezeule milostiv fii mie păcătosul” arată smerenia profundă a vameșului din evanghelia de astăzi.

Sfântul Efrem Sirul a comparat pe vameșul din evanghelia de astăzi cu tâlharul de pe cruce care a zis: „Pomenește-mă Doamne când vei venii în împărăția Ta.” Prin aceste puține cuvinte amândoi au fost iertați. Spunea Sfântul Efrem Sirul, și mi-au plăcut aceste cuvinte, că tâlharul de pe cruce după ce a furat o viață întreagă, pe cruce fiind, prin ultimele cuvinte a furat și raiul. Tâlharul ca și vameșul au fost înțelepți.

Smerenia copleșește mândria și ne izbăvește de osândă. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu cu smerenie ni se iartă păcatele.

Ce trebuie să înțelegem noi cei care suntem azi în sfânta biserică din citirea acestei Sfinte Evanghelii ?

Putem deduce că omul care este pe patul de moarte și nu se mai poate mișca, și nu mai poate face nimic pentru mântuirea sufletului, este în situația tâlharului de pe cruce, dacă este smerit înaintea morții și a lui Dumnezeu primește iertarea păcatelor cu condiția să aibă smerenia vameșului din evanghelia de astăzi. A cere să te spovedești și să te împărtășești pe patul morții este ultimul gest de smerenie în fața puterii lui Dumnezeu. Se pare că strămoșii noștrii au înțeles perfect acest lucru pentru că aveau ca ultimă grijă a lor spovedania și împărtășania. De aceea împărtășania pe patul morții se numește grijanie pentru că este ultima grijă a omului.

Duminica aceasta ne amintește printr-o parabolă spusă de Mântuitorul Hristos că omul poate să-și piardă sufletul prin mândria de orice fel, dar poate să învie și să-și salveze nu numai viața ci și sufletul prin smerenie.

Mai sunt câteva săptămâni până la începutul postului Paștelui. Aceste duminici sunt pregătitoare pentru post. Începe cu învățătura că smerenia trebuie să fie în inimile noastre și în timpul postului. Dar evanghelia de azi ne lasă și cea mai frumoasă și cea mai simplă rugăciune care se mai numește și rugăciunea inimii. Dacă cineva dintre dumneavoastră simte că trece prin întâmplări și ispite pe care nu și le poate explica să spună cea mai simplă rugăciune, rugăciunea pe care o spunea și vameșul din evanghelia de azi: „Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosul.”Amin !

 

 

Preot Nicolae Trușcă, Parohia Negoiești

Read Full Post »

La mânăstirea Antim…


 

Cred că era prin anii 1966-1967 și locuind în București la 15 minute distanță de mânăstirea Antim, mama mă lua împreună cu fratele meu (mai mic cu 2 ani decât mine, eu aveam 7-8 ani) și aproape în fiecare seară ne ducea la mânăstire. Atunci l-am cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu. Nu încerc să-i fac o descriere pentru că nu mă simt vrednic; dar cine nu-l cunoaște pe Părintele Sofian ?!

De multe ori vecernia se oficia în Paraclisul mânăstirii și într-o seară, abia învățasem să citesc, Părintele Lucian, frate adevărat al Părintelui Sofian, m-a pus să citesc rugăciunile începătoare. Și am citit; „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi de trei ori.” A fost murmur în biserică și zâmbete înțelegătoare pentru că „de trei ori” era scris cu roșu, nu trebuia citit… era o explicație.

Mai târziu, eram cu fratele meu în cafas, unde Părintele Sofian cu mai mulți coriști făceau repetiție. Într-o pauză, cuviosul Părinte Sofian ne-a luat în brațe pe genunchi și l-a întrebat pe fratele meu: „ce vrei să te faci când vei fi mare ?” „Cofetar” i-a răspuns cu mândrie. Cărui copil de 5-6 ani nu-i plac prăjiturile? „Dar tu Nicolae… ce vrei să te faci?” „Ministru” i-am răspuns prompt și hotărât. Veselia a fost generală, și probabil s-au întrebat (cum m-am întrebat și eu mai târziu) de unde oi fi avut ideea asta ?! Televizor nu aveam, nici nu avea multă lume pe vremea aceea, dar având un difuzor, cine știe ce oi fi auzit la el de mi-a rămas în minte că ministru n-ar fi tocmai rău să fii.

Din ziua aceea, de câte ori mă miruia la sfârșitul Sfintelor Slujbe, Părintele Sofian îmi spunea, după ce îi sărutam mâna; „să trăiești Nicolae… ministru să te faci.”

Au trecut anii și fiind elev la Seminarul Radu Vodă din București, Părintele Sofian picta biserica din curtea mânăstirii, realizând o capodoperă, punând penelul pe fiecare centimetru pătrat.

Într-o dimineață coboram împreună cu mai mulți colegi pe alee, înspre poartă, și ne întâlnim cu Părintele Sofian. Cine era Părintele Sofian? Era o mare personalitate… stareț la Mânăstirea Antim… picta biserica seminarului… avea o oarecare vârstă… îl admiram toți din toată inima. Pe când noi eram niște copii, nu cunoșteam pe atunci suferințele prin care trecuse, nu auzisem de „Rugul aprins”, nici nu aveam cum ! Și toți îl salutăm pe Părintele Sofian aproape în cor; „Săru`mâna Preacuvioase.” „Să creșteți mari măi copii,” și uitându-se la noi dă cu ochii de mine… și continuă mirându-se intenționat și exagerat; „Ooooo, să trăiți domnule ministru,” îmi spune zâmbind.

Vă închipuiți ce bine m-am simțit, cât am crescut în ochii colegilor mei care nu și-au ascuns mirarea și admirația că sunt cunoscut de Părintele Sofian și-mi mai spune și domnule ministru.

La un sfârșit de săptămână, nu mai țin minte ce sărbătoare era, Părintele Director Ionescu (noi elevii îi spuneam Taica) dădea bilete de voie la elevi să plece acasă. Cred că eram în anul II, că nu îndrăzneam să intru în cancelarie, intrau cei din anul IV sau V. Dar îmi vine o idee. Merg în biserică la Părintele Sofian (era pe o schelă, picta) și dându-i un bilet scris l-am rugat să intervină la Părintele Director pentru o învoire. „Măi Nicolae n-am făcut niciodată așa ceva, dar… pentru un ministru… trebuie s-o fac !” A mers la Părintele Director și în câteva clipe a ieșit cu biletul de voie aprobat. Mai târziu am realizat că poate nu ar fi trebuit să-l pun în situația respectivă dar pun totul pe seama vârstei pe care o aveam.

Am fost hirotonit la Mânăstirea Antim de Preasfințitul Vasile Târgovișteanu și am făcut practică împreună cu Părintele Sofian, cu Părintele Adrian Făgețeanu, și Părintele Paisie Prelipceanu. Nu-mi vine să cred că Dumnezeu mi-a dat această binecuvântare să mă împărtășesc din același Potir cu mari duhovnici ai Bisericii noastre. Am citit de nenumărate ori moliftele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Gură de Aur împreună cu Părintele Sofian și Părintele Adrian.

Dragă cititorule, poate te întrebi de ce am scris aceste cuvinte care sunt mai mult amintiri personale ? Pentru același motiv pentru care Ion Creangă a scris „La cireșe.” Și pentru că am vrut să mai adaug o pagină în cartea vieții Părintelui Sofian Boghiu (atunci când se va scrie) vrednic stareț al Mânăstirii Antim din București.

 

Preot Nicolae Trușcă, Negoiești

Read Full Post »


4 martie 1977 la ora 21…și ceva, Seminarul Radu Vodă din București a cunoscut dezastrul cutremurului. Clădirea s-a prăbușit pe o parte laterală, pe lățimea unei camere și înălțimea a două etaje plus mansarda. Pe latura respectivă erau baile, în fiecare seară între orele 20 și 21 câte o clasă era „de rând la baie.” Eram în jur de 60 de elevi într-un an. Luni făcea baie anul I, marți anul II… vineri seara anul V. Cutremurul a fost la ora 21 și 20 de minute (cred) într-o zi de vineri. Dacă ar fi fost o oră mai devreme ar fi prins 60 de elevi la baie care prăbușindu-se ar fi produs o tragedie. Și totuși 3 elevi din anul V au întârziat în baie, sau au mers mai târziu că n-au mai scăpat. Cutremurul a curmat viața a 3 elevi, iar alți 2 au fost accidentați, unul din ei mai grav din anul II coleg si prieten… Popescu Petre poreclit Fudulu. Ceva mai târziu a fost așezată o cruce în dreptul Sf. Altar al bisericii care amintește de cutremur, mi-ar plăcea să cred că și cișmeaua care este acolo ar fi în amintirea colegilor care au murit în acea seară.

Am trăit cutremurul la toată intensitatea lui. În noaptea aceea a fost haos. Preasfințitul Roman Ialomițeanul era împreună cu toți elevii între biserică și clopotniță, nimeni nu avea curaj să intre în clădirea seminarului. Era sinistru, întuneric, bucăți de ziduri se prăbușeau din când în când speriindu-ne îngrozitor. S-a făcut un apel sumar, lipseau zeci de elevi… cine știe pe unde erau?

Cam două săptămâni nu s-au mai făcut cursuri, apoi au fost reluate timid, ne-am mutat în alte dormitoare… În această perioadă a început părintele Gheorghe Calciu, prin predicile sale, să critice conducerea superioară „de partid și de stat.” Ce se întâmplase? Biserica Enei de lângă blocul Dunărea din București (vis-a-vis de hotel Intercontinental) nu avea nici o fisură în urma cutremurului, în schimb din blocul Dunărea mai rămăsese în picioare un perete înalt de câteva etaje lângă biserică.

Într-o noapte „cineva” a împins peretele peste biserică și a dărâmat-o. Chestia asta l-a scos din minți pe părintele Calciu care a început un discurs virulent la adresa regimului: au dărâmat intenționat biserica… suntem conduși de pseudo-intelectuali… statul comunist este un stat ateu…

După vreo două luni părintele Calciu a fost dat afară de la seminar (era profesor de Lb. Franceză și Noul Testament). Ceva mai târziu a fost arestat, a făcut ani grei de temniță comunistă (vorba lui N. C. Munteanu de la Europa Liberă) a fost exilat departe de țară, apoi urmează un capitol cunoscut din viața părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Revin la colegul meu Popescu Petre din anul II. Îl porecliserăm Fudulu pentru că… defapt era un tânăr curat. Toată ziua era un elev îngrijit, se bărbierea, se parfuma și se spăla pe dinți de două-trei ori pe zi. Într-o dimineață, la baie, un coleg i-a spus: „Fudulule, am o pastă de dinți străină ceva rar de tot !” „Dă-mi… să văd cum e” l-a rugat colegul nostru. Și i-a pus pe periuța de dinți pastă de ras. Spălându-se i s-a umplut gura de spumă de ras, iar el era încântat „că face clăbuc.”

Fudulu a fost grav accidentat la cutremur. A fost dus la spital și… „trebuie să-ți amputăm piciorul.” „Mai bine mor… nu sunt de acord…” le-a răspuns. A fost vizitat la spital de părintele profesor diriginte Nicolae Bordașiu, de părintele spiritual Damian Ionescu… Trec peste amănunte… medicii, până la urmă s-au ocupat cu toată atenția de el și încercând imposibilul în urma tratamentului administrat i-au salvat și piciorul… și viața.

În vacanța de vară am plecat cu toții acasă și bineînțeles și Popescu Petre zis Fudulu. Într-una din zile, împreună cu mai mulți prieteni s-au luat la întrecere cu bicicletele până la râu. A ajuns primul… s-a aruncat în apă… și a murit înecat. Avea doar 16 ani… era singur la părinți.

Preot Nicolae Trușcă, Negoiești

Read Full Post »


Untitled 2 Untitled

Read Full Post »


În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, Amin !

Pentru a înțelege mai bine Sfânta Evanghelie de azi, încă de la început trebuie să fac unele precizări. Această Sfânta Evanghelie este scrisă de către Sf. Evanghelist Luca în capitolul 25 al cărți sale.

Acest capitol începe cu cuvintele Mântuitorului Hristos care zice: „Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor au ieșit în întâmpinarea mirelui”, și în continuare ne spune „Pilda celor 10 fecioare” pe care o știm cu toții. Apoi Iisus continuă cu Pilda Talanților, prin care vrea să ne facă să înțelegem mai bine, cine va fi pregătit să intre în împărăția cerurilor.

Un om plecând departe și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa: unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi și altuia un talant. Slugile care primiseră cinci și doi talanți, au muncit și au dublat prin câștig ceea ce au primit fiecare. Dar cel care primise un talant, l-a îngropat. Când a venit stăpânul și le-a cerut socoteală, cei care lucraseră și dublaseră talanții, au fost puși de stăpânul lor în dregătorii mai înalte, adică au fost răsplătiți.

Când sluga ce primise un talant a dat socoteală stăpânului său a zis: „Stăpâne te-am știut om aspru care seceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai împrăștiat și temându-mă de tine, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ce este al tău.”

Și pilda de azi se termină prin cuvintele spuse de Iisus, care dacă nu am știi că este vorba despre împărăția lui Dumnezeu, ne-ar pune pe gânduri: „Că tot celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce are, i se va lua.” Cineva dintre noi ar putea să creadă că Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu când a spus aceste cuvinte, ar da de înțeles, că ar lua de la cel sărac oarece bunuri materiale și le-ar da tot la cel ce are, adică la cei bogați. Nu este așa. Să nu uităm că, am spus încă de la început că, Iisus Hristos ne învăța despre împărăția cerurilor. Ne vorbea în pilde. Aici este vorba de credință. Cel care va crede și va urma învățătura Evangheliei va intra în împărăția lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi am primit de la Dumnezeu daruri în mod diferit, dar toți am primit câte ceva. Unii dintre noi înțeleg învățătura credinței mai mult, alții mai puțin, dar fiecare avem datoria de a lucra să înmulțim aceste daruri.

Cum? Atunci când vecinul, sau aproapele nostru perseverează în păcat avem datoria creștinească de a lucra să-l oprim. Să sfătuim pe cei din casă, pe cei care-i cunoaștem, să vină la biserică, să se spovedească, să se împărtășească ș.a.m.d. Nu trebuie să spunem: „eu mă duc la biserică, mă spovedesc, mă împărtășesc, ce mă interesează de cutare sau de cutare, treaba lui.” Atunci am fi exact ca sluga din Evanghelia de azi care a primit un talant, adică un dar de la Dumnezeu, l-a îngropat, adică nu a făcut nimic pentru aproapele său, ca și pe el să-l găsească pregătit venirea împărăției lui Dumnezeu. De fapt aceasta este esența învățăturii Evangheliei de azi, să lucrăm pentru ca și pe cei de lângă noi să-i găsească pregătiți a doua venire (Parusia) a lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.

Ce ar trebui să învățăm noi cei care suntem azi în Sfânta biserică?

În primul rând, am putea să luăm hotărârea ca de fiecare dată când venim la Sfânta biserică să încercăm să nu venim singuri, să mai venim cu cineva. Așa cum ne pregătim să venim la biserică, cu o zi înainte, ar trebui să încercăm să convingem pe cineva din casă, sau un vecin, să vină cu noi. Și aceasta ar fi o formă de lucru, am înmulți ceea ce am primit, am lucra în ogorul lui Dumnezeu. Cu cât vecinul nostru ar fi mai greu de înduplecat să vină cu noi, cu atât mai mult vom fi răsplătiți de Dumnezeu și totodată satisfacția noastră ar fi mai mare. Să încercăm, să luăm cu noi pe cel care nu l-am văzut niciodată în Sfânta biserică, atunci ar fi și mai bine.

În al doilea rând, să nu uităm că o dată și o dată va veni vremea când fiecare dintre noi va da socoteală pentru tot ceea ce a făcut în această viață trecătoare. Să nu ne amăgim că va vedea fața lui Dumnezeu, cel care nu se spovedește sau care nu se împărtășește.

Să lucrăm în ogorul credinței noastre creștine, învățând pe fratele nostru, sau pe vecinul nostru să fie aproape de Dumnezeu și de Biserica Lui ca și nouă să ne poată spune la sfârșitul lumii Stăpânul nostru: „Bine slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău”, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor, Amin !

Read Full Post »

Un Preot de câmpie


Prin bunăvoința unui prieten, am primit acasă prin poștă, cartea intitulata “ÎntâmplMirel Banicaări Pastorale”, autor Nicolae Trușcă, Editura Agora, Călărași, 2010, tipărită cu binecuvântarea Preasfintitului Vincențiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor.Cunosc bine genul acesta de carte, tipărită cu mari eforturi, pasiune, sacrificii financiare şi nu numai. Nu-şi găsesc niciodată locul în marile librării, obsedate de autorii de succes ai momentului sau de cartea practică, cu bătaie scurtă. Din această cauză, orice întâlnire cu astfel de volume trebuie văzută mai degrabă ca un noroc care nu ne mai aparţine, un semn de prețuire din partea Ligii Cititorilor Universali, dacă exista oare așa ceva…

Revin. Părintele Nicolae Truşcă este preot în parohia Negoieşti, undeva în imensitatea Bărăgan, câmpia soarelui, a vântului necruţător şi apusului de soare roşu-sângeriu. Cunosc bine şi mi-e foarte dragă această regiune, cunosc bine oamenii care trăiesc şi muncesc acolo. Îndrăznesc să spun că sunt cei mai sceptici români. Nu sunt sigur că veşnicia s-a născut la sat, dar sunt convins că scepticismul s-a născut în Bărăgan. În această lume deloc uşoară, dar bogată în frumuseţi ascunse, păstoreşte Nicolae Truşcă. Cartea livrează mulţime de povestiri scurte despre cotidianul unui preot de parohie rurală. Sunt scrise cu nerv, cu fir epic, cu umor, cu înţelepciune. Mărturisesc deschis că m-a marcat foarte mult această carte. De ce? Pentru că autorul a livrat o adevărată frescă a faptului religios actual, a dificultăților și efortului de adaptare pe care-l depune “ortodoxia rurală” pentru a supravieţui. Pentru că este un formidabil manual de pedagogie, acel “tact preoţesc” care nu se învaţă la scoală, după cum remarcă pe bună dreptare Episcopul locului în cuvântul înainte al volumului.

Dincolo de umanitatea caldă a Părintelui Nicolae, transpare cotidianul preotului de ţară, a transformărilor profunde pe care le-a suferit România după căderea comunismului. Marea talent al autorului este că le prezintă firesc, că o respiraţie a normalităţii, şi nu în cheie dramatică sau deznădăjduind în faţă greutăţilor. Pentru că un păstor de suflete adevărat (şi nu mă îndoiesc că el este unul dintre ei) NU are voie să deznădăjduiască.  Iar acolo unde apar marile interogaţii ale modernităţii, inclusiv în dimensiunea sa liturgică (cum ar fi de pildă complexa problemă a sinuciderii), Părintele Nicolae simte instinctiv importanţa subiectului şi o subliniază în scris. Fără a mai vorbi de declinările recente ale faimoasei “simfonii bizantine”, a relaţiei Ortodoxiei cu puternicii vremii, relatate cu umor şi empatie în anumite povestiri.

Ar fi multe de spus. Mă limitez doar la două lucruri : dacă vreţi să înţelegeţi cu adevărat ce este un preot ortodox, coloana vertebrală a Ortodoxiei româneşti, citiţi această carte (nu părinte Nicolae, nu vă îngrijoraţi, nu este « ispită de dreapta », este purul adevăr, plus puţin entuziasm de cititor…). In fine, lectura acestei cărţi este mai valoroasă şi utilă pentru înţelegerea stării de fapt a binomului religie/modernitate decât participarea la un pretenţios colocviu academic dedicat subiectului. Mulțumesc, Părinte Nicolae Truşcă, pentru doza de normalitate, bun simţ şi curaj pe care ne-aţi administrat-o!
http://www.radiorenasterea.ro/pages/article.php?id_link=334 

Autor: Mirel Bănică | Data: 05.02.2013 | Categorie: Opinii

Domnule Mirel Banica,

Asa cum Petre Tutea nu s-a putut stapani dupa discursul tinut candva de Octavian Goga la Teatrul National, tot asa nici eu nu-mi pot stapani entuziasmul la frumoasele cuvinte de apreciere pe care mi le-ati adresat si pe care nu stiu daca le merit. Va multumesc foarte mult. Cu mult drag, Preot Nicolae Trusca.

Read Full Post »


Marţi, 29 ianuarie 2013, a avut loc la Centrul Eparhial şedinţa de lucru a Consiliului Eparhial şi a Adunării Eparhiale.
Programul zilei a început la ora 7:00, când a fost oficiată Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Sfinţii Voievozi” din Slobozia.
La 8:30 a avut loc şedinţa de lucru a Consiliului Eparhial, unde au fost citite rapoartele de activitate de la fiecare sector şi aprobate de Consiliul Eparhial, pentru ca mai apoi să fie analizate de comisiile Adunării Eparhiale.
La ora 10:00, toţi membrii Adunării Eparhiale au participat la slujba de Te-Deum, care a avut loc la Mănăstirea „Sfinţii Voievozi” din Slobozia.
În Aula Centrului Socio – Cultural, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu, Preşedintele Adunării Eparhiale, a deschis şedinţa acestui for bisericesc de conducere, cu un moment de rugăciune pentru fericiţii adormiţi ai acestei Eparhii, Preafericitul patriarh Teoctist, Preasfinţitul Episcop Damaschin şi toţi preoţii şi mirenii, trecuţi la Domnul, care au ostenit la înfiinţarea acestei Eparhii. Preasfinţia Sa a făcut o prezentare a împlinirilor cu care Dumnezeu a binecuvântat Eparhia noastră în cursul anului 2012 şi a aşteptărilor pe care le avem în cursul acestui an, când se împlinesc 20 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor şi toate evenimentele se vor desfăşura sub mesajul aniversar: „1993-2013 SLUJIRE ŞI DĂRUIRE. DOUĂ DECENII DE MISIUNE CREŞTINĂ ÎN EPISCOPIA SLOBOZIEI ŞI CĂLĂRAŞILOR”.
A urmat o pauză, timp în care Comisiile Permanente ale Adunării Eparhiale au analizat rapoartele de activitate, după care, în plen, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu a invitat preşedinţii comisiilor permanente să prezinte referatele.
Au luat cuvântul membrii Adunării Eparhiale: domnul Nicolae Ţiripan, părintele Nicolae Truşcă, domnul profesor Vasile Silvian Ciupercă, domnul Done Şerbănescu, care au exprimat opinii despre realizările anului 2012 şi au propus obiective pentru anul 2013.
După aceste intervenţii, Preasfinţitul Părinte Episcop Vincenţiu a supus aprobării plenului rapoartele Comisiilor, acestea fiind votate în unanimitate.
Preasfinţia Sa a declarat închisă şedinţa de lucru a Adunării Eparhiale, făcând urăSONY DSC SONY DSC SONY DSCri de mulţi şi binecuvântaţi ani în acest an aniversar.

Read Full Post »