Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2010

Dialog despre sfinţi


Am fost cândva la munte cu soţia pentru vreo şapte zile… „cu bilet”! Am fost repartizat, să servesc masa, la un restaurant oarecare şi am nimerit la o masă de patru persoane cu încă o familie, soţ şi soţie, care aveau, după părerea mea, înjur de 50 de ani. După o zi, două, ne-am acomodat unii cu alţii, şi nici prin cap nu-mi trecuse să discutăm probleme legate de religie. Dar, într-o zi, (colegii noştri de masă se numeau Lache şi Severina) a venit vorba inevitabil şi de religie.

—         „V-am citit” că sunteţi preot… nu-i aşa? mă întreabă, hodoronc-tronc, prietenul meu de 48 de ore, într-o zi pe când serveam masa.

—         Aveţi dreptate… dar? şi m-am uitat întrebător.

—         Ei! Eu sunt de altă credinţă şi mi-am dat seama, că purtaţi barbă.

Lache mi-a spus de ce sectă aparţine.

—         Dar pictorii nu au barbă? am continuat râzând dialogul.

—         Ştiţi, eu nu înţeleg de ce aveţi sfinţi numai împă­raţi, episcopi, domnitori şi nu aveţi sfânt un om amărât din popor. Aveţi sfinţi pe împăraţii Constantin şi Elena, pe Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolului, aţi făcut sfinţi pe domnitorii Ştefan cel Mare şi pe Constantin Brâncoveanu, care avea aur în băncile din Elveţia. Eu nu cred în sfinţi… îmi ajunge că citesc Biblia!

—        Domnu’ Lache, o fi avut el Constantin Brâncoveanu bani la bancă, dar care dintre noi ar fi în stare să-şi vadă copiii omorâţi pentru o credinţă? Dumneata ştii că în satul meu au fost oameni care şi-au lăsat credinţa ortodoxă pentru un kilogram de zahăr, o sticlă de ulei şi o haină veche. Aveţi părerea asta despre sfinţi, pentru că n-aţi citit suficient despre ei. La Catedrala Patriarhală din Bucureşti – în inima Bisericii Ortodoxe Române — este depus Sfântul Dimitrie Basarabov, care toată viaţa lui a fost cioban. S-a lăsat tăcerea, iar eu am continuat… Să vă spun un amănunt important, de care poate nu v-aţi dat seama. Biblia, pe care spuneţi că o citiţi, este scrisă toată de sfinţi. Iisus Hristos nu a scris un cuvânt în ea, sfinţii au scris despre El, sub inspiraţia Duhului Sfânt.

–       Mda, nu m-am gândit la chestia asta.

Şi Lache privea în toate părţile, parcă ar fi căutat pe cineva.

A fost ultima masă pe care am servit-o împreună cu Lache şi Severina. I-am căutat din priviri în următoarele zile. Nu i-am mai văzut. Or fi plecat acasă?Mi-a părut rău că nu i-am întrebat, ce părere are despre faptul că moaştele unor sfinţi sunt neputrezite de sute de ani, însă la întrebarea asta nu-­mi va mai răspunde niciodată.


Anunțuri

Read Full Post »


Seară umedă de toamnă târzie, şcoală amorţită de frig, săli de clasă pierdute pe culoare parcă luminate de opaiţe. Elevii zgomotoşi îşi iau ghiozdanele de prin bănci, se strâng cu toţii – vreo 60 – într-o singură sală de clasă, pentru a mai repeta colindele de Crăciun. Mai sunt trei săptămâni până la serbare şi începem să repetăm cu toate clasele la un loc. Intrăm într-o sală şi după multă zarvă ne găsim locul, clasa fiind mică, elevi mulţi, unii stau în bănci, alţii … pe bănci, alţii… în picioare, iar după un timp ies la iveală şi cărţile cu colinde. Repetăm în fiecare an aceleaşi colinde pentru a fi învăţate de la o generaţie la alta. De fiecare dată, la aceste repetiţii se deschid discuţii libere între mine şi elevi pe care le alimentez, las imaginaţia să zboare şi dau exemple simple, alteori bizare.

Nu este uşor să vorbeşti despre Dumnezeu unor tineri de vârste diferite care se uită ore întregi zilnic la televizor, iar alţii se joacă pe calculator. Dar m-am sprijinit de fiecare dată pe cuvintele lui Iisus Hristos: „Să nu vă gândiţi dinainte ce să răspundeţi pentru că eu vă voi da gură şi inţelepciune încât nimeni nu va putea sta împotriva voastră”.

–        Începem?… şi continui să le dau tonul…

Moş Crăciun cu dalbe plete

A sosit de prin nămeţi…

–        Taică părinte – mă întrerupe un elev – Moş Crăciun există?

–        De ce mă întrebi?

–   Am fost, de curiozitate, la o casă de rugăciuni şi acolo un nene ne-a spus că nu există Moş Crăciun!

–     A spus aşa ceva? Eraţi mulţi copii acolo?

–        Nu, eram câţiva, erau şi doi, trei de la grădiniţă!

–        Mă mir că o persoană „matură” se exprimă aşa dur faţă de sentimentele şi aşteptările unor copii!

–        Dar există Moş Crăciun? Insistă elevul.

–        Da, Moş Crăciun există. Dar fiecare dintre noi îl înţelegem în raport cu vârsta pe care o avem. Într-un fel îl înţelegeţi voi şi altfel îl înţeleg fraţii voştri de la grădiniţă. Aţi văzut cum se bucură când îl văd? Şi toţi elevii zâmbesc discret şi complice, semn că au înţeles. Să vedeţi când veţi fi şi voi părinţi, cum o să-1 înţelegeţi pe Moş Crăciun, când vă veţi vedea copiii fericiţi că Moşul a trecut şi pe la ei. Nimeni, dar nimeni nu are dreptul să vi-1 ia pe Moş Crăciun.

–        De ce nu moare niciodată? mă întreabă un elev din clasa a V-a.

–        Pentru că vă iubeşte pe voi… şi pe toţi copiii din lume…

–        Şi cât o să trăiască?

–        O să trăiască veşnic pentru că iubeşte viaţa. Vrea să fie o bucurie şi pentru copiii voştri.

Am început să cântăm colinde – cam o oră – şcoala răsuna de glasurile cristaline ale copiilor. Zâmbeau bucuroşi uitându-se unii la alţii, simţeau deja bucuria sărbătorilor de iarnă, care aveau să vină. Am plecat de la şcoală când se întunecase bine. Ningea liniştit pentru prima dată în iarna aceea. Fulgi mari de zăpadă, după ce dansau în jurul becurilor aprinse pe stâlpi, veneau şi mi se odihneau pe barbă. Mergând pe uliţă spre casă, mi-au venit în minte versurile lui Alecsandri:

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă…

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare

Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare…

Read Full Post »


22 decembrie 1989. Ceauşescu proclamase „starea de necesitate”, impunând anumite restricţii, printre care şi aceea că nu au voie să circule pe stradă grupuri mai mari de trei persoane. Pe la prânz bate la uşă nea Florică (este şi acum cântăreţ la Şoldanu).

–   Părinte, fierbe ţara! Dumnezeu să vă dea sănătate! Avem înmor­mântare; a murit un ţigan şi părin-

tele nostru „e prins” la Bucureşti, trebuie să vii!

–    Să vedem cum procedăm, nea Florică! Ai auzit de ordinul lui Ceauşescu?

–    Am auzit!

–    Şi ce facem că numai eu, dum­neata şi răposatu’ suntem trei per­soane?

–    Aşa-i părinte! răspunde îngân­durat, apoi continuă … Ceauşescu cu problemele lui, noi cu ale noastre.

Plecam împreună pe jos spre Şoldanu. Trecem pe lângă biserică, apoi o luăm la dreapta şi aproape de Argeş, intrăm într-un cartier cu case sărăcăcioase, netencuite, mici, învelite cu carton şi fără garduri. Ne apropiem de o casă şi, cu toate ca sunt mic de statură, m-am aplecat să pot intra pe uşă. Într-un colţ erau cinci-şase lăzi de bere puse una peste alta. În altă parte un cerc de bărbaţi stăteau pe vine şi, după cum dădeau din mâini, jucau zaruri. După câteva momente de cumpănă, îi întreb:

–    Aţi văzut la televizor că Ceau­şescu a spus să nu mergem mai mult de trei persoane pe stradă? Aşa că facem toată slujba aici şi, apoi, mergem direct la cimitir.

După ce terminăm slujba înmor­mântării, plecăm cu toţii spre ci­mitir. Când ajungem, observ de de­parte agitaţie de oameni lângă groapă.

–    Părinte — îmi spune nea Florică, femeia mortului a murit acum şais­prezece ani şi probabil au scos-o din cavou.

Într-adevar, când ne apropiem, constat că pe o placă de beton era aşezat un sicriu cu capacul între­deschis, sprijinit pe două sticle. Împrejurul sicriului erau 10-15 sticle de bere, mulţi bărbaţi cu alte sticle în mână, unii erau băuţi, alţii se certau, vorbeau tare, unul a trân­tit o sapă plecând supărat:

–  Părinţele, să-i cântăm şi noi ce­va moşului, după obiceiul nostru.

N-am avut timp să mă împotri­vesc, că iese din mulţime un bărbat cu acordeonul atârnat de gât, care începe să cânte: „Uită-te mamă la mineee! Of./Că vine tata la tineee! Of./Au, au, au, măi!/C-amândoi voi aţi plecaaat! Of./Şi noi toţi ne-am supăraaat! Of./Au, au, au, măi!/” Un bărbat în vârstă strigă hotărât:

–   Telar câtar che ghilabaimaia (pleacă de aici cu muzica ta), că ne- ai supărat de tot. Părinţele, fă-ţi şi mata „numărul” să plecăm mai re­pede acasă! Se face linişte, rostesc ectenia, sicriul este coborât în cavou şi plec. Ajung la şosea şi fac semn unei maşini:

–  A fugit Ceauşescuuu! ţipă şofe­rul la mine.

–  Când a fugit, domnule? îl întreb urcându-mă în maşină.

–   Acum o jumătate de oră cu eli­copterul.

Acasă, la televizor era „Revoluţia în direct”, iar seara a în­ceput nebunia cu teroriştii. N-a dor­mit nimeni toată noaptea, iar dimi­neaţă şeful postului de miliţie a ve­nit la mine:

–  Trebuie să vii la primărie că e balamuc mare; au venit de la Călă­raşi şi m-au trimis după dumneata.

Pe drum ne întâlnim cu un grup de vreo 30 de tineri care agitau un steag tricolor şi strigau: „Jos Ceau­şescu!”. în curtea primăriei… peste 200 de persoane. În biroul „tovară­şei primăriţe” erau cam 15 per­soane de toate vârstele, doi tineri de la Călăraşi şi un colonel de armată, înalt, masiv, de la „Canal”.

–  Părinte – mi se adresează doam­na primar – să ştiţi că eu sunt cre­dincioasă! Uitaţi… şi scoate din geantă o iconiţă.

Dar nea Mitică se răsteşte supă­rat:

–   Credincioasă, ai? Mai ţii minte când am venit la tine şi mi-ai arătat tabloul ăla (şi arată cu degetul tabloul cu Ceauşescu de pe perete) şi mi-ai spus că atâta timp cât o să fie ăla acolo faci ce spune el? Şi nea Mitică ia tabloul de pe perete cu amândouă mâinile şi-l trânteşte cu sete de masă, facându-l ţăndări, cioburile sărind prin încăpere. Începea revoluţia şi la Şoldanu.

–   Părinte — îmi spune domnul colonel — să anunţaţi oamenii la bi­serică să nu lase copiii pe afară, să nu-i răpească teroriştii! Unul din tinerii de la Călăraşi ne propune să alcătuim lista cu membrii „revolu­ţionari” din Şoldanu. Este trecută şi primăriţa şi secretarul primăriei. Cine iese să citească lista?

–   Dumneata părinte! spune dom­nul colonel.

Iau lista şi ies pe treptele pri­măriei. Citesc cinci-şase nume, apoi pe cel al primăriţei. Dar mul­ţimea strigă la noi:

–    Huooo! Jos pri-mă-ri-ţa! Nu-i iau în seamă şi citesc numele secre­tarului.

–   Părinţele, cine ţi-a dat bre lista aia – se aude o voce – vreţi să in­trăm peste voi să vă luăm la poceală? Gălăgie, strigăte, vociferări, cu greu am reuşit să ne înţelegem.

Am mai „deliberat” împreună vreo trei ore. Domnul colonel a blocat cu două camioane militare şoseaua Bucureşti-Olteniţa să nu treacă teroriştii. Am continuat să păzim primăria de terorişti încă vreo trei săptămâni, după care salariaţii primăriei s-au întors la lucru. În anul acela, copiii n-au mai colindat de frica teroriştilor, dar pentru prima dată am plâns când am văzut la televizor „Madrigalul” colindând:

Astăzi S-a născut Hristos,

Mesia chip luminos

Lăudaţi şi cântati

Şi vă bucurati !

Read Full Post »


Terminasem slujba unui botez într-o duminică, în urmă cu câţiva ani. Era o zi de primăvară, însorită. Oamenii care participaseră la botez se fotografiau cu pruncul nou botezat în faţa bisericii. Caişii erau în floare; se auzea bâzâitul albinelor în pomi, alte câteva per­soane stăteau pe bănci. Când am ieşit din biserică o doamnă mai în vârstă îmi spune:

– Părinte, Raiul este aici, în curtea bisericii dumneavoastră!

–  Doamnă, este un privilegiu pen­tru mine că slujesc într-o biserică cu un trecut istoric aşa bogat. Eu consider că slujesc într-o catedrală.

–  Câţi ani are biserica?

–  Are peste 350 de ani şi nu se poate ca domnitorul Matei Basarab, care a ctitorit-o şi care 10 ani a avut la Negoieşti o reşedinţă de vară, să nu fi ascultat Sfânta Liturghie în aceasta biserică.

– Părinte, eu nu sunt ortodoxă, dar îmi place ceea ce văd. Sincer sunt impresionată. Dar am fost foarte atenta la slujba botezului şi aţi făcut o mare greşeală.

– Sunt curios să îmi spuneţi unde am greşit şi voi încerca să mă corectez.

– Aţi întrebat-o pe naşă, când ţinea copilul în braţe, dacă se leapădă de satana, dacă crede în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, aţi pus-o să spună Crezul, iar după aceea aţi botezat copilul. De ce nu aţi băgat naşa în apă, pentru că ea a făcut mărturisirea de credinţă, nu copilul? De unde ştiţi dumnea­voastră că pruncul vrea să fie botezat la ortodocşi? Noi ne botezăm copiii de la o vârstă când pot să facă mărturisirea de credinţă, la şapte ani.

– Părerea mea este că şi un copil de şapte ani face mărturisirea de credinţă tot sub influenţa părinţilor. Ce libertate şi independenţă faţă de părinţi poate avea un copil de şapte ani? în Sfânta Scriptura avem destule exemple din care înţelegem că prin credinţa unora, Iisus Hristos a mântuit pe alţii. Astfel, un ofiţer roman a rugat pe Iisus să-i vindece sluga pe care o avea acasă. Acea slugă de acasă nici nu-L cunoştea pe Iisus, dar să mai şi creadă în El. Cu toate acestea, pentru credinţa stăpânului său, sluga a fost vinde­cată (Matei VIII, 13). Un alt nume, Iair – care era mai marele sinagogii — pentru credinţa lui în Iisus Hristos, Acesta îi înviază copila de 12 ani care murise. Ce mărturisire de credinţă poate face un mort? dar Iisus a înviat-o pentru credinţa tatălui ei (Matei IX, 18-26). Pentru credinţa femeii cananeence, Iisus a vindecat pe fiica acesteia (Matei XV, 21-28). Aşadar, pe temeiul acestor exemple, consideram noi ortodocşii (şi nu numai) că pentru credinţa părinţilor şi naşilor putem boteza pruncii cărora Dumnezeu le dă sfinţire şi mântuire.

–    Părinte, după cum spuneţi dumneavoastră, poate aveţi dreptate, dar… nu ştiu…

–  Doamnă, un gânditor creştin contemporan cu noi, Nicolae Steinhardt, scrie că,nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă”. Eu nu am pretenţia să vă conving în 5 minute, dar sper „târziu în viaţă” să vă dau de gândit.

Acum am observat amândoi că rămăsesem singuri în curtea bise­ricii. Alaiul de la botez plecase de mult, de undeva de departe se auzeau lăutarii, iar femeia a plecat grăbită, după ce ne-am spus politi­cos “la revedere”. Uitându-mă în urma ei mi-a venit în minte o între­bare: o fi ştiind că Iisus la 8 zile a fost tăiat împrejur şi că nimeni nu I-a cerut părerea?

Read Full Post »

Ispita


Anul trecut, în postul Sfintei Mării, mergeam într-o după-amiază la biserică. Aveam de reparat nişte scaune şi de aranjat câteva lucruri în paraclisul bisericii. Era o zi toridă, fără nici o adiere de vânt. In drumul meu trebuia musai sa trec pe lângă o „grădină de vară”. Acolo, câteva mese cu scaune, vreo doua umbreluţe, iar la una din mese patru bărbaţi din sat cu câte o sticlă de bere în faţă stăteau de vorbă. Lângă ei era un grătar încins plin cu mititei.

–   Bună ziua, bună ziua! salut eu binevoitor şi le urez spor la treabă, ducându-mă cu gândul la îndemnu­rile lui Popa Tanda.

–   Săru’mâna, părinte şi poftim la masă! mi se adresează Gogu, un bărbat de vreo 40 de ani, respectuos, dar cam mucalit.

–   Gogule, am citit undeva că un om este ispitit de un singur drac, pe când un preot este ispitit de şapte, aşa că-mi ajunge. Şi, oricum, la 90 de kg pe care le am…!

A simţit că era vorba de post. Era un om destupat la minte.

–  De ce nu vii, părinte? Nu scrie la carte că nu e păcat ce bagi în gură, ci ce iese din gura?

–    Gogule, nu mă grăbesc! Şi pentru că am mai auzit expresia asta, ca o justificare a celor care nu postesc, stau cu tine la masă să-ţi explic citatul pe care mi l-ai spus.

Mi-au adus un scaun şi am stat lângă ei la masă. Oamenii erau bine­voitori, îi cunoşteam, doar suntem consăteni de peste 20 de ani.

– Nu vă reţin decât 5 minute! am spus. Apoi am continuat: în Biblie, Sfântul Evanghelist Matei, în Evanghelia pe care a scris-o, în capitolul 5 intitulat „Spălarea mâini­lor. ..”, ne povesteşte cum fariseii şi cărturarii îl întrebau pe Iisus de ce ucenicii Lui mâncau cu mâinile nespălate? Evreii, înainte de a sta la masă, îşi înmuiau degetele într-un castron cu apă, apoi se ştergeau şi după aceea mâncau. Era un fel de ritual. Ucenicii Lui Iisus se spălau pe mâini înainte de a mânca, dar au trecut peste acel ritual. Atunci Lui Iisus I S-a reproşat că ucenicii Lui mâncau având mâinile nespălate. Iisus le-a răspuns: „ce intră în gură nu spurcă pe om, iar cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om, căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, furtişaguri şi hule”. Deci în citatul pe care l-ai spus nu era vorba despre post, ci despre spălarea mâinilor înainte de masă. Iisus nu putea să desfiinţeze postul câtă vreme El însuşi a postit 40 de zile şi 40 de nopţi. Ei… dar văd că mititeii sunt gata, eu merg la biserică, am spus, ridicându-mă de la masă.

–   Părinte, ce faci acolo?

-Am de reparat câteva scaune…

–  Dacă ai un vin bun, mergem şi noi cu dumneata şi te ajutăm.

–  Am o sticlă de vin rece de 2 litri, de vreo 3 ani de zile; mi 1-a dat cineva din Valea Călugărească la un parastas.

–   Părinte, venim cu dumneata!

Ne-am dus la biserică şi aproa­pe 4 ore, 5 oameni am reparat câteva scaune pe care le-am aşezat în para­clis. Bineînţeles că am terminat împreună şi sticla de vin, că doar Sântul Apostol Pavel îl sfătuia (scrie tot în Biblie) pe Timotei: „de acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (I Timotei V,23).

Când ne-am despărţit, spre seară, l-am întrebat pe Gogu:

—Măi, Gogule, cum de aţi lăsat voi un grătar plin de mititei şi aţi venit cu mine, la muncă, la biserică?

—Aaa, taică părinte… nu erau mititeii noştri… Erau ai lui nea Sandu, ăla vecin cu cârciuma; avea musafiri!

Read Full Post »