Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2010


Cand au fost la Bucuresti lucrările summitului NATO, in urma cu cativa ani, la televizor au fost informaţii pe toate canalele de ştiri. A doua zi după amiază, mi-am propus să merg, măcar două ore la biserică. Aveam de spart o scară de beton de la uşa sfântului altar al bisericii. I-am dat telefon lui Zabar, un ţigan (cuminte) de vreo 30 de ani, care ştie să-şi mobili­zeze prietenii atunci când e nevoie şi mă ajută la diferite servicii în curtea sau cimitirul bisericii.

Când am ajuns la biserică am stat pe o bancă lângă livada de pruni înflorită. Se auzea bâzâitul albinelor care se aşezau pe florile din vată de zahăr şi am gandit ca aşa ar trebui să fie în rai, gândul ăsta venindu-mi privind spre cimitir unde strămoşii mei meditează profund. (Nouă ne este frică să murim, dar oare morţilor le este frică să învieze?).

Intr-o jumatate de oră au sosit Zabar, Pardalian, Manix, Medalion, Nixon, Zoro şi Dalas împreună cu Onedin… în fine s-au adunat în curtea bisericii mele mulţi eroi ai filmului de acum treizeci şi ceva de ani

Efortul fiind relaxat si discuţiile libere; „eroii” mei şi-au exprimat

frustrările fiecare după „puterea” lui

—           Taică părinţele, mă întreabă Onedin, ce zici bre,, de samitu’ ăsta de la televizor, o să ne dea loc de casă după ce se termină… sau care e treaba?

—           Nu-ţi dă, bă, nici un loc de casă, îi răspunde Dalas, că ăştia e cu războaie, e cu alte probleme…

—     Aţi auzit ce-a păţit

Somnambulu’ cu nevastă-sa?

—           ???

—A plecat în Italia acum câteva luni si fraieru’ a rămas acasă cu patru copii. Ii dădea tipa telefon în fiecare zi… io tiamo … io tiamo. După un timp s-a dus în Spania şi-a dat-o pe spaniolă… te chiero mucio… te chiero mucio şi ieri a venit unu’ din Spania şi i-a spus… bă, nevastă-ta a fugit cu un macio în Maroc. A rămas singur cu patru copii! Ce-o să facă, pă­rinţele, ăsta?

–   Nu ştiu, dar haideţi să nu mai vorbim despre necazurile altora, că suntem în postul Sfintelor Paşti şi…

—Taică părinţele, mă întrerupe Medalion, ai văzut la televizor că un popă a mâncat pateu de post cu ciuperci şi-a murit intoxicat? Dacă mânca o friptură poate trăia şi azi!

La asemenea concluzii şi în astfel de împrejurări nu ai replică nici după 27 de ani de preoţie. Ne-am îndreptat cu toţii spre o magazie, am luat un baros, o rangă, câteva lopeţi şi o roabă. Am mers pe lângă biserică, până la uşa sfântului altar.

– Vedeţi? Sunt trei trepte de beton pe care le spargem pentru a folosi spărturile ca umplutură la turnarea unei alei de ciment. Uşa de la altar, după cum observaţi, am zidit-o pentru că pe aici, într-un an de zile, mi-au intrat hoţii în biserică de patru ori. Intr-un timp, mă gândeam să las biserica deschisă şi noaptea, dar… era un gând la supărare.

Au început să lovească puternic cu barosul în treptele de beton. După o jumătate de oră, şi după ce au fost cărate câteva roabe de moloz, am observat toţi, cu mirare, că în beton este ceva. Am spart cu un ciocan mai mic şi spre uimirea noastră a ieşit la iveală o cruce de piatră. în urmă cu ani de zile, când au fost turnate treptele respective, muncitori fără frică de Dumnezeu au luat o cruce de piatră din cimitirul de alături şi au arancat-o in beton folosind-o ca umplutură. Am rezemat crucea de zidul bisericii şi fiecare dintre noi avea ceva de comentat.

–    Vezi, i-am spus lui Medalion, am trăit cu toţii o întâmplare pe care ne-o explicăm in fel si chip. Nu găsim răspuns uşor. E o simplă întâmplare ca si cea cu preotul care, mâncând pateu de post a murit. Eu cred că acum, aici,  s-a petrecut o minune! Biserica noastră a fost mănăstire, are peste 350 de ani şi fiecare bucata de zid ascunde o istorie.

„ Am „cercetat” crucea şi ne-am dat seama că era din anul 1830: Dar Zabar a fost cel care a tras concluzia gesticulând cu o figură foarte expresivă:

— Taică părinte, crucea asta sigur este a unui călugăr care n-a mai suportat să-i stea îngropată în ciment şi ne-a „spart” biserica de patru ori numai ca să dăm de ea.

Read Full Post »


Biserica noastră ne învaţă că mântuirea subiectivă – sau perso­nală — este un proces care se înfăptuieşte prin lucrarea a doi factori: Dumnezeu şi omul însuşi. Din partea lui Dumnezeu ni se dăruieşte harul divin, iar din partea omului sunt necesare credinţa şi faptele bune.

Intr-o zi deosebită, o persoană deosebită, la o discuţie liberă, mi-a pus o întrebare:

– Părinte, preoţii cred in Dumnezu?

Probabil că, persoanarespectiva va fi fost zdruncinată în propria-i credinţa de atitudinea greşita, a vreunui slujitor al Bisericii.

Am spus ceva de Gala Galâction,’ am folosit un citat al lui Antonie fostul mitropolit al Ardealului dar am simţit că n-am fost convingator. Mi-a lipsit ceva. Mă simteam strâmtorat. Cum şă vorbesti cuiva despre credinţa în Dumîiezeu încâteva momente? Mai auzisem întrebarea asta şi… m-am gândit la aceste rânduri.

In Sfânta Scriptură sant descrise minuni săvârşite de Iisus Hristos, când, vindecând diferite persoane care veneau la El, mai întâi le întreba: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?”. „Cred, Doamne!”, I se răspundea… Apoi, Mântuitorul conchidea: „Fie ţie după credinţa ta!”, sau: „Credinţa ta te-a mântuit!”. Şi cel care până atunci era bolnav, se făcea sănătos. Spunem aşadar, că persoana respectivă avea o mare credinţă. Sutaşul din Evanghelie s-a apropiat de Iisus, rugându-L: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit”. Dar Domnul îl linişteşte „Venind, îl voi vîndeca!” Sutaşul răspunzând, I-a zis: „Doamne, nu sînţ vrednic sa inţri sub, acoperamantul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.Ca si eu sunt om sub stapanirea altora şi am sub mine ostaşi şi spun acestuia:Du-te, şi se duce;şi celuilalt: Vino, şi Vine; şi slugîi mele: Fa aceasta si face”. Auzind; Iisus S-a minunat şi a zis: „Adevărat grăiesc vouă; la nimeni in Israel, n-am găsit atata credinţă”. Dar în altă parte, tot Mântuitorul ne spune: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi spune muntelui să se arunce în mare, se va arunca”. Aceste cuvinte mă pun pe gânduri, pentru că trebuie să mă opresc la dimensiunea bobului de muştar. Sutaşul din Evanghelie avea o mare credinţă, dar care nu era nici cât un grăunte de muştar. Era departe! Era mărginit! Mântuitorul, prin comparaţia cu grăuntele de muştar, ne invită la modestie şi nu ne dă voie să ne lăudăm cu credinţa. Credinţa noastră este mică. Şi atât! (Sau intrăm asimptotic sub dimensiunea bobului de muştar, cum spunea un filosof.) Văd la televizor un V.I.P.: sunt credincios, merg la biserică, fac rugăciuni etc., dar credinţa lui este aşa mică încât nu găsesc termen de comparaţie, nu o pot măsura, mai ales, şi pentru că apare la T.V.

Intr-adevăr condiţia mântuirii este credinţa, pentru că din credinţă împlinim şi faptele bune. Mă uit acum, tot la televizor, şi văd o ştire care-mi spune că un tată şi-a sugrumat copilul, pentru că fiind în ” divorţ cu soţia, nu a vrut să-1 lase acesteia. Ura… este mai mare decât dragostea? în duhul Evangheliei, Zoe Dumitrescu Buşulenga spunea: „Cred Doamne… dar ajută necre­dinţei mele!”. Şi Gala Galaction vorbea de necredinţa „din casele preoţilor”. Cand Petre Ţuţea a fost întrebat: „Vă e frică de moarte?”. A răspuns: „De ce să-mi fie frică? Abia aştept să mă-ntâlnesc cu Eminescu şi Ştefan cel Mare!”. Credinţa este o condiţie a mântuirii subiective, dar nu sola fide, pentru că Sfântul Apostol Pavel scrie: „Credinţa fără fapte este moartă”. __ Credinţa are totuşi o măsură. Este o diferenţă între credinţa lui Vodă Constantin Brâncoveanu şi a celui care renunţă la credinţa părinţilor pentru o sticlă de ulei. Tâlharul de pe cruce a crezut (cât?) în ultimul moment „şi a furat raiul… „, după cum spunea părintele Cleopa. Care este diferenţa de credinţă între a celui care-şi vede copiii ucişi şi a celui care aruncă muntele în mare? La întrebarea: „Părinte, crezi în Dumnezeu?”. Răspund: „Cred în Dumnezeu cât e viaţa mea de lungă în veşnicia timpului de la Big-Bang încoace!”.

preot Nicolae TRUŞCĂ Parohia Negoieşti

Read Full Post »


L-am cunoscut pe părintele Ilarion Argatu în anul 1984. Auzisem de la unii preoţi – colegi că părintele îi ajutase material la reparaţiile bisericilor unde slujeau, şi cum aveam şi eu lucrări de repa­raţie la biserică m-am gândit să-mi încerc norocul. Părintele Argatu îşi avea chilia la Mănăstirea Cernica. într-o dimineaţă, pe la sfârşitul lui martie, plec la părintele. Ajuns lâ mănăstire am recunoscut chilia uşor: vreo 30-40 de persoane aşteptau în linişte la o uşă. Mă strecor înghesuit printre ei, ajung în faţa uşii şi intru, lăsând impresia că sunt un obişnuit al casei. Când intru în chilie părinte­le Argatu şedea pe un scaun de lemn, la o masă cu o muşama. Pe masă era o găleată plină cu apă, o cruce şi două sfeştoace de busuioc. Unul era foarte mare cât gura de la găleata de apă, că dacă îl luai în mână abia îl puteai cuprinde, şi unul mic, aşa cum au preoţii când merg cu Boboteaza prin sat. Erau icoane pe toţi pereţii, o candelă aprinsă, pe jos un preş ţără­nesc. Părintele citea pe o carte, şi-a ridicat privirea spre mine, a dat să spună ceva, dar probabil văzându-mă în reverendă s-a oprit. Era mirat! Avea o barbă mare, albă, patriarha­lă, ochii îi jucau în cap. Dragă cititorule, mi-a vorbit în „dulcele grai moldovenesc”, pe care dacă aş încerca să-1 redau poate aş greşi. Mi-a încălzit inima…

–    Şe necazuri te aduşe fraţia ta la mine? Vino să te sărut pe frunte!

Am simţit că am în faţa mea un sfânt. Cu câteva luni mai înainte, fusesem la un preot paroh de la o mare biserică din Bucureşti. Când m-a văzut în reverendă mi-a spus direct: „Dacă ai venit după bani sa ştii că n-am. Du-te şi munceşte. Mergi şi cântă la altă masă că la mine nu ţine.”

Părintele Aigatu mi-a luat faţa între mâini şi chiar m-a sărutat pe frunte.

—         Stai jos colea pe scaunu’ aista şi spune şe vânt te aduşe la chilia mea.

îi povestesc necazurile mele; bise­rică mare… sat mic… lume săracă… monument istoric…

–    Ei fraţia ta, dacă vrei să te ajut trebuie să vii la mine de 3 ori în nu­mele Sfintei Treimi. O dată vii pentru Tatăl, o dată pentru Fiul şi apoi pentru Sfântul Duh, sfinţitorul lumii. Să vii 3 luni la rând şi apoi om vedea şe gânduri îmi va da Sfânta Treime despre frăţia ta.

–    Am să vin cu plăcere preacu­vioase!

—Acum du-te, deschide uşa, şi dă drumul mulţimilor!

Chilia părintelui nu avea mai mult de patru metri pe patru. Deschid uşa şi cele 30-40 de persoane au „năvă­lit” în chilia cuviosului părinte. După ce ne liniştim părintele Argatu ne întreabă pe toţi:

—         Vedeţi busuioaşele aistea două? Unu-i mare, ş-altu-i mic! Şi ne arată cu mâna şi privirea cele două sfeş­toace de pe masă. Busuiocul şei mare îl folosesc împotriva diavoliilor şei mari, iar busuiocul şei mic îl folo­sesc împotriva diavolilor şei mişi… de toată ziua… că toată zâulica dră- cuşorii şei mişi uite aşa ne dau târcoale! Şi părintele îşi ridică mâinile şi-şi mişcă agitat degetele vrând să ne arate cum diavolii nu ne dau pace. Apoi ia busuiocul cel mic, îl înmoaie în găleata cu apă sfinţită şi ne stropeşte pe toţi în semnul Sfintei Cruci zicând:

—         Stăpâne Atotţiitorule şerşetea- ză cu mila Ta pe robii Tăi, care sunt neputinşioşi. Tinde braţul Tău şei plin de tămăduire şi-i ridică din patul suferinţei şi din boală; şeartă duhul neputinţei, depărtează de la ei toată durerea, fierbinţeala şi friguri­le; şi de sunt într-înşii păcate, iartă-i cu iubirea Ta de oameni… Ei! Amu’ ieşiţi afară şi intraţi fiecare pe rând. Iar frăţia ta – şi se uită la mine – te aştept peste o lună. I-am sărutat mâna, părintele m-a sărutat pe frunte… şi am plecat.

După o lună de zile, într-o dimi­neaţă eram iar în chilia părintelui Aigatu. întâlnirea s-a petrecut aproa­pe la fel, dar seara, la plecare, mi-a spus: „data viitoare să vii cu chitanţie­rul”. Eram ameţit de foame şi ieşind pe poarta mănăstirii, m-am gândit că nici părintele Argatu nu mâncase nimic în ziua aceea. A mai trecut o lună şi m-am dus iar la cuviosul părinte, care de cum am intrat în chilie – tot pe la ora 6 dimineaţa – îmi spune:

–    Ei… frăţia ta, acum ai venit în numele Sfântului Duh, sfinţitorul lumii. Ai adus chitanţierul?

–   L-am adus preacuvioase!

îşi duce mâinile la piept, se pipăie, apoi scoate de sub reverendă un teanc de bani.

–   Hai, treşi şi scrie la chitanţe… şi începe… Ion, Vasile, Maria, Floarea cu copiii ei, Stan şi Gherghina cu tot neamul, Văsălie adormit…

—Preacuvioase, părintele protopop a spus să scriu şi numele de familie…

–     Să-i spui părintelui protopop să-ţi dea el bani să repari biserica…

Am completat 150 de chitanţe numai cu numele de botez; mi-a dat 15000 de lei, după care, simţindu-mă îndatorat îi fac o invitaţie…

Preacuvioase vă invit la mine la biserică într-o zi; biserica mea pe vremuri a fost mănăstire…

Părintele scoate dintr-o pungă doi covrigi pe care mi-i întinde spunându-mi:

–   Ia să ai şe mânca pentru că data trecută ai răbdat de foame. Vino încoaşe. Se îndreaptă către fereastra chiliei, dă la o parte o perdea simplă, albă şi continuă:

–    Nu pot veni că-s urmărit. Vezi pe omul şela care stă pe banca şeea şi şiteşte? Dar şe zic eu că şiteşte!? Aşela numai se faşe că şiteşte, că de fapt el nu şiteşte! Aşela-i securist. Că de-ar şiti cât se faşe el că şiteşte, ar fi mai deştept decât noi amândoi la un loc! Ştiişe carte şiteşte? Poveşti nemuritoare…! Săracu…! Aşeea-i pânea lui! Eu nu sunt supărat pe el. O avea copii. Mă rog şi pentru el în fiecare dimineaţă.

Read Full Post »

False minuni


In urmă cu câteva luni am condus o rudă în Bucureşti la Gara de Nord. Am intrat în gară şi ne-am apropiat de panoul care afişa mersul trenurilor să vedem de la ce linie şi la ce oră urma să plece trenul care ne interesa. La vreo 20 de metri de panou, într-o parte, un grup compact de vreo 30-40 de persoane mi- a atras atenţia. Era şi puţină agitaţie, se auzeau şi două, trei voci parcă mai tare, lumea se uita într-acolo, unii se şi duceau. Valize, sacoşe, bagaje şi cărucioare, întreb pe cineva din curiozitate:

— Ce se întâmplă domnule acolo?

— Ce să se întâmple?… Un pocăit spune că va face o minune!

N-am schiţat nici un gest; m-am mirat doar pe dinăuntru şi m-am îndreptat curios spre grupul de oameni. Ce mai conta o gură-cască în plus?! Deodată am auzit:

— …fraţilor, botezaţi-vă la credinţa adevărată, sfârşitul lumii este aproape, o să vină Armaghedonul cât de curând şi o să rămână 144 de mii de martori ai lui Iehova cu care…

Bărbatul care vorbea avea în jur de 35, cel mult 40 de ani, era slăbuţ, bine îmbrăcat. Lângă el era un alt bărbat într-un cărucior de invalizi, trist, îmbrăcat dezordonat, avea fularul peste haină şi era descheiat la şireturile de la nişte bocanci foarte purtaţi. Era un om robust, neras, în jur de 50 ani.

—Ca să vedeţi că am dreptate, am să mă rog la Iisus pentru sănătatea acestui om invalid…

Toţi cei prezenţi stăteau cu gurile căscate şi aşteptau să vadă ce urmează. Şi-a pus mâinile pe capul omului din cărucior, a stat cu ochii închişi câteva secunde, după care a început să strige:

—Iisuse ridică-l…! Iisuse ridică-l…! Iisuse ridică-l…! Cel de pe scaun s-a ridicat încet cu picioarele

tremurând, avea o figură parcă era Benny Hill într-un film de comedie. Trei, patru femei dintr-un grup au început să strige:

—Minuneee, a făcut o minuneee!

„Invalidul” s-a ridicat, nu a spus nimic, s-a scuturat de câteva ori şi… a plecat. Cei prezenţi erau nedumeriţi, unii priveau miraţi, alţii zâmbeau ironic… dar nimeni nu spunea nimic. „Mi-am luat inima în dinţi” şi am îndrăznit în auzul tuturor:

—Domnule, nu te supăra, am şi eu o rugăminte: vezi eu sunt mic de statură, nu am decât un metru şaizeci, n-ai putea dumneata să te rogi pentru mine, să faci acum o minune şi să mă lungeşti măcar cu vreo zece centimetri?

Atunci am observat că erau şi vreo trei, patru jandarmi în grup, care probabil urmăreau situaţia.

—Vino lângă mine să mă rog pentru păcatele tale şi poate Iehova…

După câteva secunde începe:

—Iisuse ridică-l! Iisuse ridică-l!

—Domnule, trebuie să mă lungească, nu să mă ridice…

Situaţia era hilară. Unii chiar chicoteau.

— Domnule, dumneata faci mişto de mine? Cum ai vrea să mă rog? Iisuse lungeşte-l? Iisuse lungeşte-l? Du-te şi vezi-ţi de treabă, vezi să nu pierzi trenul!

— Escrocilor! se aude o voce de femeie. Daţi reprezentaţii ca la circ?! Prostiţi lumea, că şi acasă toată ziua îmi sunaţi la uşă…nu mai scapă lumea de voi…

M-am strecurat afară din grup, nu mai era mult şi pleca trenul. Am suit în tren persoana cu care venisem şi când m-am întors, m-am aşezat la un chioşc de ziare, la o coadă de trei persoane. De după chioşc aud fară să vreau, un dialog între doi bărbaţi:

—  Bă, dacă nu m-a enervat ăla cu barbă … îmi venea să-l iau la şuturi; cred că era popă…!

—  Lasă asta… eu mă oftic că am pierdut căruciorul cu rotile.

Read Full Post »


Eram în faţa unei librării pe calea Văcăreşti din Bucureşti şi mă uitam la cărţile expuse în vitrină. In apropiere, Sala Poli­valentă, unde se ţinea o adunare a „Martorilor lui Iehova”. După un timp se apropie de mine un bărbat bine îmbrăcat, în etate de vreo 70 de ani, puţin adus de spate, ţinând de mână o copilă în vârstă de vreo 10 anişori. Eu eram îmbrăcat civil, şi totuşi mă întreabă:

–   Sunteţi preot?

–    Da! I-am răspuns… sunt preot (barba e de vină, am gân­dit).

-Aţi vrea să vă spun câteva cuvinte despre adevărata cre­dinţă?

–     Despre ce credinţă este vorba?

–    Sunt martor al lui Iehova şi am avut o adunare aici la Sala Polivalentă. Să ştiţi că şi preoţi au fost acolo, îmbrăcaţi în reverendă.

Acum am aflat de adunarea de la Sala Polivalentă. M-am mirat că ştia cum se numeşte haina pe care o purtăm noi preo­ţii: reverendă.

–   Domnule, i-am răspuns, ori preoţii aceia au venit acolo să vă studieze, ori nu erau preoţi!

–    Părinte, şi bunicul meu a fost preot!

–    Şi credeţi…? M-am oprit în faţa părului alb şi a anilor care-i încovoiau spatele interlocutoru­lui meu.

–    Aş vrea să vă citesc din Biblie…

–     Suntem pe stradă, şi să nu-mi spuneţi că-n cinci minute mă convingeţi să-mi las credinţa bunicului dumitale? Dar mi-a „căzut o fisă”; îl întreb:

–   E nepoata dumitale? şi mă uit la copila de lângă el.

–   Da, e nepoata mea!

–   Dacă… Doamne fereşte, ar avea un accident, şi ar fi dusă urgent la spital, iar medicul v-ar spune că are nevoie de transfuzie de sânge, altfel moare; aţi fi de acord să i se facă transfuzie de sânge?

–   Nu, nu aş fi de acord! Noi, martorii lui Iehova nu suntem de acord cu transfuziile de sânge!

–      Domnule, aţi lăsa-o să moară? am întrebat mirat, uitându-mă la ochii holbaţi de nedumerire ai fetiţei.

–   Da… pentru că ar merge la Domnul…!

–     Nu-mi vine să cred ce spuneţi!!! Nu vă iubiţi nepoata?

–    Tataie, intervine fetiţa, nu mă iubeşti?

Bătrânul, vizibil marcat de situaţia în care se afla, se uita la mine… se uita la fetiţă… Era mut. A luat fetiţa de mână şi a plecat grăbit. Am auzit-o pe fetiţă repetând întrebarea: „Tataie nu mă iubeşti?!”.

De atunci, când aud de mar­tori ai lui Iehova îmi sună obse­dant şi cu ecou în cap întrebarea acelei fetiţe: „Tataie, nu mă iu­beşti?!… tataie nu mă iubeşti?!… nu mă iubeşti?!… nu mă iubeşti?… nu mă iubeşti?!”.

preot Nicolae TRUŞCĂ Parohia Negoieşti

Read Full Post »