Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2010

C`est la vie!


Nea Ilie este singurul vete­ran de război din sat încă în viaţă. „M-am bătut cu ruşii până la Don, apoi m-am luptat şi cu nemţii până-n munţii Tatra, iar când m-am întors era să mă-nec în Tisa”, povesteşte celor care au răbdare să-1 asculte. Vine des pe la biserică, aproape în fiecare duminică şi sărbătoare. Este slab, înalt şi chel, cu mustaţă mare şi stu­foasă „ca vrabia” — cum cântă un rapsod e cinstit şi respec­tat, iar vorba lui este luată în seamă de consăteni.

Vecin cu el e nea Ion, „leat parşiv”, adică a plecat la cătănie în anul când s-a terminat războiul. De când a ieşit la pen­sie în fiecare dimineaţă merge la cârciumă, iar de vreo 10 ani de zile, de când i-a murit soţia, (nu are copii, nu are nepoţi, e singur pe lume ca pasărea ceru­lui), nu iese din cârciumă până când nu se îmbată bine. într-o dimineaţă l-am văzut şezând pe treptele de beton în faţa cârciu­mii. Tremura. Nea’ Sandu câr- ciumaru’ nu deschisese în ziua aceea şi lipsa alcoolului îi dă o stare bolnăvicioasă.

într-o zi am aflat că a murit nea Ion. Dumnezeu îi curmase bătrâneţile suferinde. Vreo două zile a stat în casă până când — îngrijorat că nu 1-a văzut – nea Sandu cârciumaru’ „1-a găsit mort în casă”. Cine să-1 îngroa­pe? Am mers prin sat pe la câte­va persoane mai înstărite să le conving să luăm cele necesare într-o astfel de situaţie. Ajung şi la nea’ Ilie că doar îi era vecin:

–    Părinţele, hai cu mine la Sandu cârciumaru’!

Ajungem la cârciumă şi intrăm înăuntru. La o masă era nea Mitică, un bărbat „slab la minte”, în vârstă de vreo 60 de ani – sau poate e îmbătrânit înainte de vreme – , care merge prin sat imitând din buze motorul ambalat al unei maşini imaginare: „brrrîîîm… brrrîîîm!”. Să fie o frustrare? Din când în când, atunci când se opreşte, trage forţat aer în piept imitând scârţâitul roţilor de maşină pe asfalt, zicând că pune frână.

–    Bună ziua!

–    Bună ziua! ne răspunde nea Sandu de după tejghea.

Dar nea Ilie îl ia la rost:

–   Măi Sandule, de ce trebuie să umble popa prin sat să-1 îngroape pe Ion? Omu’ acesta, de când îl ştiu, n-a venit o dată la biserică să aprindă o lumâ­nare, în schimb de vreo 10 ani de zile, în fiecare lună, îţi dă ţie toată pensia pe băutură. Bă, tu trebuie să-l îngropi, să-i faci pomană şi să-i dai şi la popa câteva parale.

–   Nea Ilie, răspunde cârciumarul, nu este nici o problemă! Dacă părintele şi dumneata spuneţi treaba asta, îl îngrop eu pe nea Ion, că şi aşa am păcate destule; poate-mi mai iartă Dumnezeu din ele. Pe amărâtu’ ăsta cine crezi c-o să-l îngroape, spune uitându-se la nea Mitică. O să dea o maşină peste el într-o zi… şi atunci?

–    Brrîîîm.. .brrrîîîm! Mitică stând pe scaun la masă începuse să „ambaleze motorul” şi să pună frâne supărat evident de cuvintele cârciumarului.

–    Ieşi bă afară, că scoţi fum aici „cu motoru’ tău”, se răsteşte nervos nea Sandu la el.

Nea Mitică se ridică încrun­tat de la masă, deschide uşa şi, ieşind, începe sa ambaleze din buze.

Nea Sandu cârciumaru’, om cu dare de mână, cumsecade şi milos, s-a ocupat de toate chel­tuielile pentru înmormântarea lui nea Ion. Dar, după o lună de zile, un tragic accident de maşina i-a curmat şi lui viaţa. Vestea a căzut ca un trăsnet peste sat. în ziua când m-am dus la înmormântare l-am întâlnit pe nea Mitică:

–    Unde mergi, nea Mitică?

–    Brrrîîîm… brrrîîîm, să-l duc pe Sandu cârciumaru’ la groapă! Am vrut să-l duc cu metroul, dar n-avem staţie la cimitir. O să-l duc cu maşina, chiar dacă scoate fum. Brrrîîîm… brrrîîîm!

preot Nicolae TRUŞCĂ Parohia Negoieşti

Read Full Post »

Martie 1977


Tanti Veta are peste 70 de ani, nu are nici un dinte, are gura suptă și un nas lung că ar fi putut să servească drept model lui Walt Disney când a desenat-o pe Cruela. Este o femeie simplă… atât de simplă că mă întreb cum nu a avut nici un accident până la vârsta ei! Vine rar la biserică, odată la două trei luni, mai ales de sărbători. Și totuși… are o calitate curioasă! Reține cuvinte și propoziții pe care le redă cu fidelitate și, cred eu, cu încăpățânare. Sigur se uită mult la televizor. Când vine și dă liturghie la sfântul altar, aprinde două lumânări…

– Veta cu copiii ei!

Și eu repet după ea… „Veta cu copiii ei!”

– Și pentru victimele din banda Aceh omorâte de tsunami!

Și, când a spus tsunami, și-a țuguiat buzele, de parcă ar fi vrut să mă pupe! I-am luat lumânările și le-am pus repede într-o cutie, după ușă. Deasupra cutiei cu lumânări, am o oglindă și mă uit în ea să văd dacă am rămas serios. Altă dată, ceva mai târziu, a venit iar la biserică, la altar cu două lumânări aprinse…

– Veta cu copiii ei!

– Veta cu copiii ei!

– Și pentru cei nouă insurgenți morți în atentatul sinucigaș de la Karbala, din nordul Irakului! Și spune Karbala cu accent pe macara.

Îi iau repede lumânările… și mă uit în oglindă. Tanti Veta e o minune! Prin decembrie trecut vine iar:

– Veta cu copiii ei!

– Veta cu copiii ei!

– Și pentru Sadam Husein mort nespovedit, neîmpărtășit, fără lumânare!

Îi iau repede lumânările, le pun în cutie și mă uit în oglindă: fii seriooos păriiinte! Nu ar fi nici o problemă că tanti Veta s-ar ruga pentru cineva anume, dar m-aș fi așteptat ca acest nume să îl rostească o femeie cu pălărie și dinți în gură.

Duminica trecută o văd iar pe tanti Veta în biserică. Ia să văd (am gândit) pe cine o mai poomeni la morți tanti Veta?! Vine la altar și…

– Veta cu copiii ei!

– Veta cu copiii ei!

– Și pentru părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care zilele acestea împlinește trei luni de la înmormântare.

Am înlemnit cu lumânările aprinse în mână. De unde știe tanti Veta de părintele Calciu? Am pus lumânările în cutie. Tanti Veta nu e chiar așa de simplă!!! M-am uitat în oglindă: îmi e rușine că am râs de tanti Veta. În câteva clipe mi-au trecut prin minte amintirile legate de părintele Calciu, din martie ’77.

Acum treizeci de ani îmi era profesor de limba franceză și Noul Testament, când, la cutremurul din 4 martie, din clădirea Seminarului Teologic din București, s-au dărâmat părțile laterale pe lățimea unei camere și înălțimea a două etaje. Au murit trei elevi, iar doi au fost accidentați grav. Imediat după cutremur, la câteva minute, Preasfințitul Roman Ialomițeanul a ieșit în curtea Seminarului și a făcut o prezență sumară la care au lipsit câteva zeci de elevi. „Dumnezeule, să nu-mi iei atâția copii, nu se poate…” L-am auzit rugându-se, își împreuna mâinile; ne-a impresionat pe toți care l-am văzut cât era de răvășit. A căzut atunci și blocul Dunărea, vis-a-vis de Intercontinental, dar a rămas din el „în picioare” un perete înalt de câteva etaje chiar lângă biserica Enei, care nu avea nici o fisură în urma cutremurului. La câteva zile, într-o noapte, peretele a fost împins peste biserică. Cineva s-a răzbunat pe ea. Chestia asta l-a scos din minți pe părintele Calciu care, în predicile lui, și-a spus supărarea, la început față de dărâmarea bisericii, apoi predicile sale s-au transformat într-un discurs virulent la adresa conducerii de stat: „Au dărâmat intenționat biserica… ne-au băgat pumnul în gură… suntem conduși de pseudointelectuali… statul comunist este un stat ateu…”. În școală plutea o tensiune apăsătoare, simțeam că se petrece ceva. La predicile sale, ținute în biserica Radu Vodă din curtea Seminarului, la ora nouă seara, au început să vină studenți și de la alte facultăți. Într-o seară li s-a închis poarta. Au început să sară peste poartă în interiorul curții. Trei-patru bărbați necunoscuți (care erau în curtea școlii) i-au luat la bătaie. După vreo două luni, într-o duminică, după Sfânta Liturghie, părintele Calciu ne-a vorbit pentru ultima dată: „nu mai sunt profesorul vostru, îmi pare foarte rău că mă despart de voi… sunt singur… aștept vremuri mai bune”. La puțin timp după aceea a fost arestat. Au trecut anii și, până în ’89, îl ascultam la Europa Liberă pe Neculai-Constantin Munteanu: „au trecut 2645 de zile de când părintele Calciu zace în temnițele comuniste”. Am avut dascăl un OM care a făcut istorie.

Tanti Veta m-a scos din visare cu o întrebare care m-a uluit:

– Taică părinte, știi cum încheia Neculai-Constantin Munteanu emisiunea la Europa Liberă?

– Cum?!

– La revedere și s-auzim numai de bine!

Martie, 2007

Read Full Post »