În 1987, pentru a restaura pictura bisericii, aveam nevoie de «Aviz favorabil» din partea Consiliului Culturii și Educației Socialiste, care avea sediul în „Casa Scanteii”. Pe parcursul unor intervenții, am aflat că părintele Paulică de la Plătărești și părintele Ionescu de la Heraști slujeau la biserici monumente istorice și aveau nevoie și ei de aviz.
Ne-am înțeles că o comisie a C.C.E.S. să facă o vizită la cele trei biserici în aceeași zi. Merg cu colegii mei (fiecare cu Dacia lui) într-o zi, la ora 9, la statuia lui Lenin, unde stabiliserăm întâlnirea cu comisia. Pe la ora 11 vin trei persoane: domnul Ciprian Voinescu, împreună cu Mihai Badea și un domn cu mustață a la Clark Gable, înalt, de vreo 45 de ani, pe cap cu o basca vișinie, un fel de beretă pe care o purta ferm într-o parte, pe o ureche.
Am fost intâi la Parohia Plătărești, unde am ajuns la ora unu. Am dat ocol bisericii, am intrat înăuntru, comisia și-a dat cu părerea și… am plecat la Negoiești. Am ocolit și aici biserica, am primit unele indicații și… la Herăști. Era cam 5 după-amiaza, o zi calduroasă de vară, pe la sfârșitul lui august. Ocolim ca-ntr-un ritual biserica, vizităm și interiorul, comisia insistând pe unele lucrări de reparație aflate în curs. Am ieșit în curtea bisericii și, parcă fără voia noastră, ne-am îndreptat spre casa lui nea Marin cântărețul, care locuia în apropiere. Aici, noi preoții, pregătiserăm o masă în stil traditional țărănesc, cu vase de lut ars pline cu rosii întregi, bucăți de brânză netăiată, pâine făcută la cuptor, o sticla de palinca de 50 de grade, 4 găini rumenite și două căni de pământ, la peste doi litri, pline cu vin.
– Ooo, părinților – se luminează la față domnul Voinescu – ce încântare! Parcă ar fi o simfonie!
Ne așezăm cu toții osteniți de drum și… la masă se leagă cele mai trainice prietenii. D-l Mihai după câteva minute, se ridică în picioare, noi toți ceilalți l-am fixat cu privirea și aveam fețele gata să plesnească de râs, pentru că intuiam că urma sa spuna „o poantă”. Și-a ridicat mainile, pregatin-du-se parca sa dirijeze un cor, §i ne-a intrebat:
– Ia spuneți-mi, ce citiți pe fața mea?
– Citesc pe chipul tău suav – răspunde dl Voinescu – o umbră de tristețe, care mă îngrijorează și mă neliniștește profund!
– Ai dreptate! Și știi de ce? Pentru că m-a chemat șefa… Suzi… și m-a gratulat cu apelativul de „bulangiule”.
Toți am izbucnit în râs, domnul cu mustața și-a luat basca de pe cap și, râzând în hohote, o lovea de masă de parcă ar fi dorit să o scuture de praf.
– Mai Mihai – îi spune Voinescu – nu trebuie să te superi, că asta e vorba ei. Și mie mi-a spus la fel…
– Ți-a spus la fel? Cu ce ocazie?
– Iarna trecută vine la mine d-na Cella Delavrancea și-mi spune: Cipi, fă-mi intrarea la Suzi! O duc la Suzi și după o jumătate de ora mă cheamă la birou: bulangiule, ai adus-o aici pe baba asta, să mă-ntrebe de ce-am făcut «Casa» asta așa de mare, dacă nu suntem în stare s-o-ncălzim?
– A avut Cella Delavrancea curaju’ ăsta?
– Apropie suta de ani și, la vârsta asta, poți să spui orice!
Vreo trei patru ore am discutat mai mult istorie. de pe masa „zburaseră” două găini, brânză nu mai era, sticla de pălincă se golise mai bine de jumătate, iar oalele de vin secaseră. Pe la ora unu noaptea părintele Ionescu se uită fix la mine și iese afară. Mă prind și ies după el.
– Părinte – îmi spune – las-o mai ușor cu istoria că ne-apucă dimineața! În curte era o ciutură cu cumpănă și, cum eram cu ochii cârpiți de somn, am băut puțină apă, ne-am spălat pe față, i-am dat ocol și, fiind întuneric, am măsurat cu picioarele adâncimea unui jgheab plin cu apă, pus acolo probabil pentru adăparea animalelor. Ne înviorăm bine și intrăm în casă. Părintele Paulică era căzut la datorie; adormise stând pe un fotoliu, cu gura deschisă, și două musculițe bețive îi dădeau nehotărâte târcoale, vrând parcă să-i șoptească ceva la ureche.
– Ho – ho – ho părinților, ia veniți încoace – ne spune dl. Voinescu, văzându-ne intrând pe ușă – să vă povestesc ce am pățit cu biserica de la Negoiești. Astă vară, mă cheamă Suzi și-mi spune: trebuie să pleci la Paris, la ambasadă ai spus ca știi un popă la Patriarhie, spune-i să-ți dea câteva diapozitive cu biserici mai frumoase, să le arăți și tu acolo că este o recepție. Ma duc la părintele Doru să-mi dea câteva diapozitive. Ajung la Paris… mâncare, băutură… și hai să vedem imagini cu România. Dăm un film și punem diapozitivele cu Putna, Sucevița, Moldovița și… paaac apare pe ecran biserica de la Negoiești… crăpatăăă… crăpată! Băăă, au început să murmure ăia în sala! Domnilor, le-am spus, așa a fost acum câțiva ani, după cutremur. Acum am reparat-o… C-o fi, c-o păți… ce mai! M-a chemat ambasadoru’ … ”Baaa, te spun la Suzi, că ne-ai făcut de cacao!” Și vin în țară… la Suzi: ”bulangiule, ăștia îți sunt prietenii de la Patriarhie? Te-a lucrat popa!”
Dar timpul trece repede. Pe la ora 5 dimineața, apare în pragul ușii, îmbrăcat în pijama, nea Marin cantărețul: -Domnilor, nu vă supărați, a cui nevastă este Suzi, c-ați vorbit toată noaptea de ea? Poate că v-așteaptă acasă!
– Secret de stat, nea Marine, îi răspunde domnul cu bereta visinie! După ce râde cu poftă, d-l Mihai…
– Hai să mergem acasă, ca e târziu și poate or vrea oamenii ăștia să se culce!
Am plecat toți la ora 6 spre București. M-am întors la Negoiești la ora 9, după 24 de ore. Dar peste două săptămâni am primit «Aviz favorabil» de la C.C.E.S. De cine credeți că era semnat?… Exact… de Suzi!
Speram sa reparati biserica cat mai curand posibil; si noi consatenii ne dorim acest lucru la fel de mult ca dumneavoastra, si va sustinem in tot ceea ce intreprindeti ! Mult succes !
Trusca Nicolae e profesorul meu de religie si imi place saitul lui, dar nu am gasit poze cu dansul.
imi place acest sait este plin de informatii
[…] Între 1982-1990 s-au realizat lucrări de reparaţii, de consolidare şi de restaurare a picturii bisericii prin grija preotului paroh Nicolae Trușcă, care a umblat şi a obţinut avizul necesar pentru lucrări de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. – https://nicolaetrusca.wordpress.com/2010/03/12/aviz-favorabil […]